77

L’últim va ser el que feia setanta. Número rodó, sense remei. Estàvem junts, com no ho havíem estat abans. Ens miràvem amb els ulls tancats i l’ànima en camisa de força. Tu no estaves malalt, jo no estava trista. Els altres veien dos pallassos cecs. Nosaltres vèiem els fantasmes dels que mai no havíem sigut i mai no tornaríem a ser. Ens miràvem, pare, i ensagnàvem amb riures la crescuda irrefrenable del silenci que ens anava separant.

77

Ultima a fost a șaptezecea. Număr rotund, cum nu se putea altfel. Eram împreună, cum nu fusesem înainte. Ne priveam cu ochii închiși și cu sufletul legat la gură. Tu nu erai bolnav, eu nu eram tristă. Respiram, cântam și râdeam. Ceilalți vedeau doi măscărici nebuni. Noi vedeam nălucile celor ce niciodată nu fuseserăm și niciodată nu vom mai fi. Noi ne priveam, tată, și ne însângeram râsetele încercând să oprim creșterea năvalnică a tăcerii între noi.