În fiecare dimineață ajung la gară înainte
de șapte, când încă nu e nimeni. Se așează pe singura bancă de pe singurul peron.
Stau acolo cam o oră, fără să se uite la ceas, câteva minute mai puțin sau mai mult, în funcție de frig și de ploaie. Pleacă de
fiecare dată mai chirciți și cu ochii mai pustii.
De foarte mulți ani au coborât din tren,
el și
maică-sa. El, să fi avut vreo șase ani, nu mai mult. Ea,
era tânără și sveltă. Nu mai știe cum
de nimeriseră acolo.
Sau cine îi făcuse să se urce. Nu vorbesc niciodată
între ei despre asta. În mintea lui nu au rămas decât imagini disperse. Trenul
plin, ca o baltă de pești fără apă. Frații, de
negăsit, poate într-un alt vagon. El, despărțit de
maică-sa și strivit între necunoscuți care
vorbesc prea tare. Stă cu ochii țintă la
ea și ghicește, după mișcările buzelor, ce întreabă. La fiecare stație, vrea
să știe dacă e acolo unde trebuie să coboare. Pare înspăimântată.
Probabil au stat mult timp închiși în acel vagon. Poate zile întregi.
Poate luni. Nu mai știe. Și-aduce
aminte că-i era sete. O sete grozavă. Și
maică-sa întreba întruna dacă era acolo unde trebuia să coboare. Dar niciodată
nu era acolo.
Și totuși,
într-un fel sau altul, au coborât. E sigur că la un moment dat trenul s-a oprit
și ei au
coborât. Maică-sa țipa, țipa întruna. Nu găsesc copiii. Nu găsesc copiii. Și nici
rupându-și unghiile
în tabla ruginită a trenului care se îndepărtează nepăsător, lăsându-l singur
cu strigătele ei, nu-l poate opri. Maică-sa țipă, e ceea ce i-a rămas adânc înfipt în cap, durerea ascuțită nu cicatrizează cu nici un preț, și încă îi simte degetele, ca niște gheare
de fier, sfâșiindu-i maieul, maieul de la taică-său, cu
emblema echipei în care jucase demult, înainte de plecare. Îl strânsese până la
sânge și după
atâția ani încă
își pipăie negi de furie pe spate. Așa se
termină coșmarul.
Mereu la fel. A încercat
de multe ori să se
trezească înainte ca
trenul să pornească din nou, dar nu reușește. Cine știe ce-o
fi fost cu trenul acela. Cine știe cum au ajuns să se urce
în el. Nu are nici un chef să întrebe. Nu are nici un chef să afle.
Pe cealaltă parte a căii ferate trece un bărbat cărunt,
grăbit, fără să se uite spre ei. E unul dintre cei buni, dintre cei care l-au
ajutat când era tânăr. Să caute de lucru, să repare mașina, s-o
ducă pe maică-sa la doctor. La început toată lumea îi ajuta. Câțiva,
chiar când el deja crescuse și purta barbă. Dar încetul cu încetul s-au
plictisit de atâta durere și au început să devină
transparenți. Boala lor era una fără leac, iar oamenii
obosesc să privească răul. A trebuit să învețe să
repare singur mașina și să aibă singur grijă de maică-sa. Așa e viața, n-ai ce să-i
faci: mereu ne urcăm
într-un tren fără să
știm de ce, nici cum, și
din care ne e greu să
coborâm sau chiar nu mai putem coborî niciodată.
Coșmare fără rost, pe care nu ni le putem aminti
dar nici nu le putem uita.
Își scutură mânecile de la paltonul
deșirat și se uită la maică-sa cu necuprinsă indiferență: o fi fost vreodată vie, se întreabă.
Poate până și amintirile nu sunt altceva decât còpii rupte și pătate ale fotografiilor
nefăcute. O apucă de braț, se înfioară de frigul alb ce i se cațără, pe sub palton, pe pielea uscată, și o ajută să se ridice. Mâine venim iar, mamă. Da.
